SECŢIUNEA IV:

CARACERISTICI ŞI EVOLUŢII ALE CERAMICII “IPOTEŞTI-CÂNDEŞTI”

CAPITOLUL 11. Fabricaţia

[p. 169]

11.3. Arderea vaselor

Cunoaştem câteva cuptoare de olar de pe cuprinsul ariei geografice a culturii Ipoteşti-Cândeşti. Unele nu sunt publicate[30], altele au o funcţionalitate foarte îndoielnică în materie[31], despre altele nu avem decât descrieri care, oricât ar fi de detaliate[32], nu permit judecarea corectă în absenţa planului şi profilului. Despre alte câteva cuptoare din Muntenia avem câte ceva[33], însă majoritatea îmi provoacă nedumeriri. Nu e vorba aici care e “mai complex” decât altul[34], ci pur şi simplu dacă ele puteau servi la arderea oalelor. Cuptorul “complex” de la Radovanu nu are profil de cuptor de ars oale (se poate presupune că a fost cu boltă), este prea scund (nu are nici 30 de cm!), gura de acces are 10 cm (!), iar “găurile de aerisire” din lateral nu au nici o noimă (fiindcă aerisirea se poate face mult mai bine pe gură, iar funcţionarea în acest fel ar fi produs supra-ventilarea, cât şi “prăjirea” peretelui gropii laterale, ceea ce nu este cazul). Cuptorul de la Sf. Ioan Nou are şi plan şi profil; nu are un plan al gropii de acces, iar din profilul existent este imposibil de înţeles cum ar fi putut olarul să coacă vasele înainte de a se coace el însuşi; groapa “de acces” ar fi putut juca ea însăşi rolul de “cameră de ardere” (în cuptorul propriu-zis ne imaginăm oalele), însă profilul nu indică nici un fel de semne de ardere directă (cel puţin aşa cum este desenat); în plus, cuptorul are de jur împrejur o bordură şic, dar fără utilitate (e prea strâmtă pentru a găzdui oalele). Mai rău, mie nu mi-a explicat niciodată nimeni cum ar putea fi folosit un cuptor simplu pentru coacerea ceramicii, fiindcă flacăra directă ar crăpa vasele. Sau?...

[p. 170]

Planul cuptorului de la Băleni e interesant (neobişnuit e mai exact), cu o gură de acces îngustă de 0,4-0,45 m., dar lungă de 0,7 m.; dacă această gură de acces ar fi fost arsă – atunci ne-am fi imaginat că combustia se producea chiar aici, iar în cuptor s-ar fi aflat vasele, situaţie în care acest cuptor ar fi reprodus ingenios, pe orizontală, aranjamentul pe verticală al cuptoarelor romane. Dar aşa?

Doar cuptorul de la Dulceanca I pare să fi fost capabil să îndeplinească sarcina ce i-a fost pusă în seamnă (întâmplător este şi singurul din cele patru cu şarja în el), chiar dacă a fost considerat cel mai simplu din toate, şi aceasta fiindcă are, cel puţin la nivel de schiţă, două camere, pe orizontală, deci o formă similară cifrei 8[35]. Situaţia inventarului acestei amenajări meşteşugăreşti, compus dintr-un vas lucrat la roată şi 11 modelate manual[36], este incitantă, mai ales în contextul discuţiei despre corpul profesional al olarilor. Întrebarea se pune cam aşa: profesionist fiind (dovezile în acest sens sunt calitatea pastei ceramice – identică pentru toate piesele – şi a arderii), de ce a realizat un singur vas pe roată? Se grăbea atât de tare? Durează mai puţin modelarea manuală decât cea pe roată? (evident – nu). Au modelat şi alţii (autoarea menţionează în mod expres modelarea îngrijită, ceea ce se poate aprecia şi pe ilustraţie)? Mă tem că nu se poate răspunde. Însă un motiv de grabă l-am înţeles: nu a mai apucat să-şi scoată şarja din cuptor...

Dacă utilitatea meşteşugărească a unora dintre aceste complexe este discutabilă, este de presupus că unele cuptoare casnice, cele cu “horn”, puteau servi alternativ şi la arderea oalelor în condiţii improvizate, cel puţin a celor mai modeste, modelate manual, eventual în intervalele de timp în care comunitatea nu se bucura de asistenţa unui specialist. Nu este deloc sigur că toate aceste instalaţii puteau avea o asemenea utilitate, dar câteva conservate bine par să fi fost asigurat eficient separarea dintre camera de combustie şi camera de coacere, cum este exemplarul de la Băneasa – La Stejar[37]. Astfel de amenajări există – în cel puţin un exemplar – în toate aşezările mari, cel puţin în cele din Bucureşti[38], şi chiar dacă nu este sigur că toate puteau servi şi la coacerea ceramicii crude, este oricum clar că există mult mai multe astfel de capacităţi decât cele discutate până în prezent.

Un fapt este cert, şi anume că nu au fost utilizate gropi pentru arderea ceramicii – aşa cum s-a putut presupune pentru epocă getică[39] - pentru simplu motiv că nu există gropi arse. Cât despre eventuala ardere a vaselor la suprafaţa solului – sub un mănunchi de vreascuri – este o presupunere care arheologic nu se poate verifica, decât pentru exemplarele arse foarte superficial, care sunt oricum puţine. Ajung din nou aici la soluţia notării conştiincioase a tipului de fabricaţie pentru fiecare fragment, ca singura modalitate practică de a înţelege tipurile fundamentale, ponderea lor în aşezare, şi chiar numărul de şarje ceramice existente în aşezare; ideea este fezabilă, pentru secolul VI, deoarece durata de funcţionare a aşezărilor este scurtă. Aplicată cu stricteţe, metoda ar putea furniza chiar “stratigrafii orizontale”, fiind un element suplimentar de precizare a numărului de episoade habitaţionale, deoarece stratigrafia clasică nu este de mare folos într-o aşezare fără depuneri antropice continue.

Un caz particular îl reprezintă cuptorul de olar de la Mărăcinele, din Oltenia. Cuptorul cu placă perforată indică diferenţa între practicile meşteşugăreşti din cele două provincii, diferenţă care se poate constata şi pe produsele finale: olăria lucrată la roată pe care am recuperat-o personal la Vadu Codrii nu are nici un fel de corespondent în ceramica munteană, din punctul de vedere al calităţii pastei şi a arderii. De altfel, o altă diferenţă între cele două areale este absenţa cuptoarelor cu “horn” în Oltenia, cel puţin în siturile mai substanţiale de la Gropşani sau Vadu Codrii[40]. Există, cu oarecare probabilitate, o singură tentativă cunoscută de

[p. 171]

amenajare a unei astfel de instalaţii, la Făcăi[41], şi am văzut că există deja şi alte argumente pentru a suspecta aici un aport direct din Câmpia Munteană. Oricum, chiar dacă s-ar demonstra existenţa unor astfel de cuptoare în Oltenia, nu s-ar schimba situaţia de fapt, şi anume existenţa la dreapta Oltului a unei ceramici de foarte bună factură, absentă sau cvasi-absentă în Muntenia, ceea ce înseamnă, în modul cel mai direct, o diferenţă de servicii meşteşugăreşti între cele două areale. Între aceste două extreme geografice şi tehnologice, Muntenia de vest, cu siturile teleormănene, pare să ocupe, în toate sensurile, o poziţie intermediară.

Cuptoarele de olar nu sunt singurul martor asupra calităţii proceselor tehnologice. Cioburile însele, respectiv produsele, sunt mărturia măiestriei olarului – fie el “profesionist” sau nu. Ceramica bine arsă este uşoară, compactă, sonoră, cu o culoare bine precizată. O societate rurală, într-un mediu primejdios, nu mai are resursele materiale pentru a-şi asigura produse de calitate. Definiţia generică a aspectului ceramicii Ipoteşti-Cândeşti este aspectul nisipos, consistenţa uneori mică (friabilitate ridicată), o ardere mai mult sau mai puţin oxidantă, rezultând diverse de nuanţe de roşu, de la foarte deschis (cu viraj gri sau gălbui), la roşu intens (“cărămiziu”), până la nuanţe închise, brune, cât şi o ardere incompletă, datorată atât unei coaceri insuficiente, atât ca temperatură cât şi ca timp, dar mai ales grosimii mari a peretelui ceramic. Calitatea pregătirii pastei şi a modelării pare să facă diferenţa. Cunoştinţele pe care astăzi le avem în domeniu sunt mai degrabă generice, rapoartele sunt foarte sumare în această privinţă, iar aprecierile sunt de cele mai multe ori globale. În plus, termenii vehiculaţi – culorile în speţă – sunt susceptibili de a primi semnificative interpretări personale.

Dispariţia ceramicii inoxidante, care a reprezentat câteva secole partea cea mai “civilizată” a producţiei ceramice, pare a se produce la conjuncţia a doi factori istorici. Primul se referă la incapacitatea de a asigura condiţiile tehnice – mai dificile – de producţie; al doilea pare să fie moda din Imperiu, care impune în secolele V-VI cvasi-exclusivitatea ceramicii oxidante. Amintirea vechilor tradiţii pare mai bine conservată în câteva situri mai vechi, ca Ipoteşti, pentru care frecvenţa definiţiilor “cenuşiu” sau “negricios” pare mai mare (fără a putea discerne, în general, între factura iniţială şi cea eventual rezultată din arderi secundare); definiţiile “cărămiziu” sau ”gălbui-roşcat” sunt şi aici dominante, ca în toate siturile epocii. Culorile dominante variază însă nu numai funcţie de o modă sau alta, ci şi funcţie de calitatea arderii. La Dulceanca I, de pildă, statistica computerizată pare a sesiza diferenţe de culoare dominantă între locuinţele de suprafaţă şi bordeie, pentru ceramica lucrată cu mâna; astfel, dacă pentru cele dintâi predomină net descrierile de culoare de tipul “gălbui-roşcat”, pentru cele din urmă (bordeiele) pare să predomine descrierea “cenuşiu-(negricios)”. Ar fi un nou argument al diferenţierii materialului ceramic din cele două serii de complexe. Avem aici, pentru un sit mai târziu al culturii (cel puţin ipotetic, nu?), o dominantă cenuşie(-negricioasă), ceea ce nu indică o schimbare de modă, ci precaritatea arderii vaselor. Informaţii mai detaliate despre aspectul şi textura fragmentelor ceramice nu avem decât pentru Dulceanca I. Autoarea însă nu face observaţii sistematice, ci se opreşte asupra pieselor care par a fi deosebite. Lipsind asfel de observaţii mai detaliate şi pentru celelalte situri, lipseşte termenul de comparaţie, deci şi posibilitatea analizei. Oricum, dacă ar fi să contabilizăm ceea ce avem, la Dulceanca IV, nuanţele predominante par a fi gri-deschis, brun, roşu, cenuşiu-închis până la negricios[42]. Pentru ceramica lucrată cu mâna de la Dulceanca II culoarea dominantă ar fi brun-închis[43]. Dacă aceste diferenţe sunt reale, ele ar putea schiţa un segment al drumului de la ceramica cenuşiu-roşiatică a începuturilor culturii (amintire a ceramicii arse inoxidant din sec. IV) la ceramica (roşiatic-)brună de la finalul sec. VI, nuanţă dominantă şi în secolele următoare.

Astfel de aprecieri, cam în aceeaşi termeni (vezi tabelul despre descrierile de fabricaţie de la Ciurel şi Gropşani, supra), găsim şi în alte rapoarte, fie că vorbim despre Oltenia sau Muntenia centrală, iar contabilizarea unor astfel de generalităţi, marcate de subiectivism, nu va produce progres. Mă voi opri asupra unei statistici realizate pentru micul sit de la Vadu Anei, care pune în evidenţă relaţia dintre calitatea pastei ceramice, ardere şi nuanţa de culoare a produsului ceramic (pagina următoare).

[p. 172]

Este de menţionat că statistica este realizată cu mai mulţi ani în urmă şi nu a urmărit o clasificare a tipurilor de fabricaţie; astfel, procentele ingredintelor pastei urmăresc numai de câte ori apare un anumit element şi nu care sunt asocierile. Oricum, unele concluzii se pot trage şi aşa. Dacă această statistică s-ar fi referit la ceramică lucrată cu roata – ea ar fi semnificat mai multe faze de evoluţie, fabricaţia fiind prea diferită; aşa, ea demonstrează doar variabilitatea considerabilă a meşteşugului casnic, în interiorul unei (foarte mici) comunităţi, şi avertizează împotriva supra-interpretării unor astfel de diferenţe. Diferenţele de calitate a coacerii oalelor se traduc în mici diferenţe globale de nuanţă coloristică, tentele cenuşii nefiind rezultatul unei arderi inoxidante, ci a unei arderi incomplete, foarte probabil la temperaturi mult prea mici (sub 400^o) şi prea scurte.

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – capitolul 12 (decorul)

---

[30] De la Budureasca (TEODORESCU 1972, p. 75); prin analogie cu cuptoarele comentate – este un tip foarte simplu (ceea ce, prin natura lui, înseamnă şi cu o funcţionalitate discutabilă).

[31] Cel de la Sf. Ioan cel Nou (Bucureşti, v. MORINTZ & 1958, p. 34, pl. 37/2a-2b). De acord cu critica formulată de Victor TEODORESCU (1972, p. 75).

[32] Primul exemplar descoperit pentru cultura Ipoteşti-Cândeşti, de la Dămăroaia (ROSETTI 1934, p. 211-213); este vorba oricum de un cuptor simplu.

[33] Pentru concizie – FERCHE 1984, p. 128-129 (unde se găseşte şi bibliografia pendinte, de nici un ajutor...) şi fig. 5/1-4, reproduse şi în această lucrare, la pl. LVIII şi LVIII a.

[34] Mă refer la “clasificarea” Mariei COMŞA (1981).

[35] Inventarul cuptorului de ars oale de la Dulceanca cuprinde mai multe oale lucrate la roată şi un singur exemplar lucrat la roată rapidă, piesă care se află în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României şi pe care am consultat-o mai de aproape. Pentru simplitatea şi dimensiunile modeste ale instalaţiei meşteşugăreşti, trebuie spus că rezultatele sunt surprinzător de bune, vasul fiind compact şi sonor. Este însă îndoielnic că vasele s-ar fi aflat în cuptor cu gura în jos (FERCHE 1984, p. 129), fiindcă interiorul vasului este roşu.

[36] FERCHE 1974, fig. 62 pentru plan şi profil, fig. 63-65 pentru piesele ceramice.

[37] Cuptorul din bordeiele 4 şi 13 (CONSTANTINIU 1965, fig. 3 şi 4). Planul acestui cuptor este, la rigoare, aproape identic cu cel de la Dulceanca şi, chiar dacă este interior unei locuinţe, şi evident că putea juca acelaşi rol.

[38] Vezi şi fotografia unui astfel de cuptor de la Soldat Ghivan (FERCHE 1984, fig. 4/3).

[39] CRIŞAN 1967, p. 112, nota 3. Contra TROHANI 2000, p. 167. V. şi pentru discuţia asupra cuptoarelor getice.

[40] Trebuie imediat adăugat că şi solul este altul, cel din Oltenia nepermiţând astfel de amenajări, relativ uşor de realizat în lut cruţat, dar foarte greu altfel. Solul oltean este în general nisipos, iar argilele sunt extrem de dure, comparativ cu cele din centrul Munteniei.

[41] Locuinţa 2 (TOROPU & 1971, p. 54).

[42] FERCHE 1992, p. 134.

[43] FERCHE 1986, p. 132.